07 March 1999

Doar o vorba sa-ti mai spun - ultima emisiune (cu numarul 721) (pruteanu.ro)

D-nelor şi d-lor, bună seara. Ceea ce va urma nu mai este o emisiune DOVSMS, ci un moment de rămas bun. E ultima noastra intilnire din cadrul acestui lung serial care a durat 2 ani, fără 6 zile, şi a avut 721 de episoade. Puteau fi şi mai multe, dar, vorba lui Dante: "Vuolsi cosi cola dove si puote / cio che si vuole, e piu non dimandare" (Asa fu vrerea unde stă-n putinţă / tot ce se vrea, şi nu-i loc de-ntrebare!)

Nici dv. nu mai sunteţi cei din 17 martie 1997, nici eu nu mai sunt acelaşi. Am acumulat cu toţii oboseală, dezamăgire, mihnire. Nu cred că vă las mai bogaţi decit v-am găsit ñ nici la propriu, nici la figurat. Acest ciclu de emisiuni, care a mers intr-o parcă aranjată progresie geometrică (fix 6 luni la Tele 7 abc in 1995, fix 1 an la Pro TV in í95-96 şi aproape fix 2 ani la Televiziunea Romană, din martie í97 pină-n martie í99), m-a marcat, desigur, enorm. Comunicarea zilnică, 365 de zile pe an, simbete, duminici, fie Paşte, fie Crăciun, fie Revelion, (am petrecut, in fond, cu dv., două sărbători de Paşti, două Crăciunuri, două Revelioane şi nu mai ştiu cite schimbări de guvern!) comunicarea aceasta REALĂ cu citeva milioane de oameni, m-a tulburat profund şi efectul nu se va stinge uşor. Cu atit mai mult cu cit am avut parte de mii de reacţii de răspuns: scrisorile. A fost, pentru mine, această emisiune, ca o obsesie permanentă: şi noaptea visam subiecte posibile şi n-au fost puţine momentele cind mă consideram idiotul-idioţilor, convins că s-a terminat, sunt stors ca o lămiie, nu mai am nimic de spus, gata, miine mă fac de ris!î Mă adunam, reuşeam să merg mai departe, şi uneori, din timp in timp, chiar mi se-ntimpla să fiu mulţumit de ce mi-a ieşit. Nu-mi fac iluzii. Ce am reuşit, nu ştiu. Ştiu ce nu am reuşit: incă nu am publicat o carte cu textele mai de Doamne-ajută ale emisiunii, nu am scos incă o casetă video cu episoadele demne de a fi revăzute, la mii de scrisori nu am răspuns (incă mai sper s-o fac, fie şi prin presă), dantura n-am găsit timp să mi-o pun la punct, pe hotelul din buricul Bucureştiului tot pe englezeşte scrie, Bucharest, de parcă noi am face parte din Commonwealth, greşelile pe care le-am găsit in mass-media le găsesc şi acum şi le las mostenire urmaşilor mei Văcăreşti, accentul anumitor spicheri tot fals şi artificial este, traducerile filmelor, tot catastrofale, majoritatea politicienilor tot plicticos, tot agramat şi tot mincinos vorbesc. Apropo de politicieni: mi-am permis, foarte rar, citeva secunde intr-o lună, să fac, in emisiune, şi aluzii politice: sper că veţi accepta că n-au fost niciodată partizane, niciodată veninoase, niciodată in interes personal. Dar am fost mereu persuadat de gindul că vorbesc de la principalul post de televiziune al ţării, o ţară in care ñ şi asta nu uitam niciodată ñ alegerile au fost ciştigate cu 54 la 46, nu cu 99 la 1, un post de televiziune care ar trebui să fie in mod egal agreabil şi celor care simpatizează cu Constantinescu, şi celor care simpatizează cu Iliescu.

E o datorie de onoare să mulţumesc aici, in faţa dv., in ordine: lui Mihai Tatulici, care in í95, ca director la Tele 7, a simţit rostul ideii mele; apoi lui Adrian Sirbu care a imbrăţişat-o şi el, la ProTV, cu profesionalism, şi lui Stere Gulea, care mi-a adresat invitaţia de a realiza emisiunea pe canalul naţional. Voi pomeni acum (e pentru prima oară cind o fac, in 721 de emisiuni), şi numele omului de afaceri Gelu Tofan, tot cu mulţumiri, pentru că a asigurat cadrul financiar al emisiunii, cum a făcut-o şi cu alte iniţiative culturale. O reverenţă datorez şi d-nei Lucia Hossu Longin, fără vigilenţa căreia n-aş fi candidat şi n-aş fi obţinut (uite că mă laud singur), in 1996, onorantul premiu al Asociaţiei Profesioniştilor din Televiziune. Mulţumesc de asemenea, tuturor acelora, scriitori, ziarişti, moderatori, care, in ziare sau la radio şi televiziune, au comentat, majoritatea favorabil, eforturile mele: le mulţumesc in mod egal atit celor care m-au lăudat, cit şi celor care m-au criticat cu bună-credinţă.

Şi mai presus de toate, cu o emoţie pe care cu greu mi-o ţin in friu, vă mulţumesc dv., milioane de compatrioţi care v-aţi interesat, seară de seară, de gindurile mele despre binele, adevărul şi frumosul Limbii şi ale Vieţii, care nu vă puneau nici mai multă piine pe masă, nici mai mulţi bani in buzunar. Am fost veseli şi trişti impreună, patetici şi sobri, ghiduşi şi gravi, riguroşi sau jucăuşi. Vă mulţumesc pentru tot suflul şi sufletul pe care mi l-aţi dat. Şi vă spun, la despărţire, cu vorbe mai bune decit ale mele, un fragment din poezia scrisă de Arghezi pe motivul "Partir c'est mourir un peu" (A pleca, inseamnă a muri puţin) al lui Edmond Haraucourt:

"La orice despărţire murim cite puţin. / Te simţi mai singuratec, mai strein. // E un adio dragostei lăsate, / un cintec inginat pe jumătate, / Un doliu-al legămintului făcut, / Zăbranicul nădejdii jurate la-nceput, / o amintire goală-a zălogului pierdut. // Te-ai despărţit odată, ca din glumă, / cu-o-mbrăţişare parcă şi postumă. // La fiece plecare, pină la cea din urmă, / cite ceva din tine, rămas intreg, se curmă".
Stimaţi telespectatori, cei doi ani se incheie aici.
Doar o vorbă vă mai spun: rămineţi cu bine şi fiţi senini.
Birui-va gindul!

No comments: